joi, 24 ianuarie 2013


Bunele maniere

În viata noastrã au intervenit careva schimbãri. Si anume, am plecat pentru câtiva ani în altã tarã.
Cand am fost "anuntati", prima intrebare ce a aparut a fost : ce facem cu scolarul?

Am gasit o scoala, am expediat CV-ul copilului, o multime de acte, certificate, recomandãri...
Nu saga! Mergem la o scoala serioasa!!!!   :)
Ne ramanea o nimica toata - sa trecem convorbirea.
Sa vada este sau nu demn de scoala lor.

Ok! Zis si facut.
Am luat o vacanta.
Am zburat peste mari si tari...
Gata!!! Suntem la usa directorului.

Aveam emotii mai ceva ca la examenul meu de licenta...
Si zic:
- Puiul mamei, sa fii atent la ce te intreaba, ce raspunzi, nu te grabi...
- Bine, mami! Nu-ti face griji! Ce scoli nu mai sunt?

Si iata-ne in cabinet...
Am avut o discutie, defapt a discutat copilul, eu cu tati ascultam. Copilul se simtea foarte liber, degajat... Dupa mine prea degajat... :))
Apoi a fost testul, pe care l-a trecut.
Si in final directorul ii zice in a lor:
- Vreai sa mergi sa-ti arat scoala?
- NU! zice potentialul elev.

Mi-a cazut cerul pe cap.
In aceeasi secunda am simtit si privirea lui tati care mă intreba dacă nu cumva am uitat la Moldova cei 7ani de acasa.

După interviu sigur ca am discutat cele intamplate.
- Pui, nu este frumos sa zici NU...
- De ce?
- Pai directorul a vrut sa-ti arate ograda, școala... Dar tu ai refuzat.
- Si ce?
- Pai un om bine educat...
Nu am apucat sa zic ce face un om bine educat ca băiatul zice:
- Mami, eu sunt bine educat. Dar eu chiar nu am vrut sa merg! Sau mai bine era dacă
spuneam minciuni?

P.S.: totuși copii noștri sunt mai buni ca noi...
Prin tot felul de reguli scrise si nescrise, încercăm sa le dirijam viața. Așa se poate, așa nu, așa e bine, așa nu e, asa e frumos, asa nu prea..... Si când stau si mă uit cum a trecut ziua, îmi dau seama ca toată ziua i-am spus ce se poate si ce nu se poate de făcut. Si când îmi pune întrebarea DE CE, nu prea știu ce sa-i raspund. 
           
Cu mult drag,
Mama a doi feciori.