FERICIREA SE NAȘTE!!!!!
Nu o poți pur si simplu cãpãta!
Trebuie sa o duci in tine, sa o simți, sa ai grijã de ea (de fericire) zi de zi, clipã de clipã, sã ai "vomã", sã te doară, sa iti faci griji, sa simți cum prinde viața încet cu încet. Si deși încă nu o vezi, tu știi ca EA ESTE!!! Tu o "crești", si o "hrănești", si o aștepți ca pe un miracol, ca pe o minune - dar EA nici gând nu are sa apăra. Ba poate încă si sa te facă sã crezi ca gata, ai pierdut-o, ca s-a dus.... Pentru fericire SE MUNCEȘTE, SE LUPTA PANA LA CAPĂT, PANA LA SÂNGE!!!!
  Noi nu putem sa așteptam sa fim fericiti!!! Pentru ce merite? Ca suntem frumoși, deștepți, buni???? Care e jertfa noastră? Ce dam noi in loc? Care preț il plătim? Care este jertfa noastră PROPRIE? Ce dam noi PERSONAL? Ca ii jertfim pe cei din jurul nostru in cinstea fericirii noastre? Aceasta oare e jertfa noastră personală?
  Si dupa ce duci puiul asta al fericirii in tine. Si când crezi cã,gata, deja vãd fericirea, uite o simt, uite am crescut-o... Te apuca așa o durere! O durere SĂLBATICA, o durere de INFERN, când simți ca fiecare osisor din tine se mișca din loc, cand nici de auzit nu auzi, nici de văzut nu vezi, nici aer si nici pământ sub picioare nu mai ai. Când ai striga dar glas nu mai este, când ai rupe si ai sfãrma tot ce ai in cale dar deja nu mai ai ce rupe si sfarma. Când nici rugăciuni nu mai ai. Si începi sa te rogi așa cum nu ai mai făcut-o niciodată. Te rogi nu din "carte" ci din suflet... Te rogi de putere tie. Te rogi sa ai tărie sa o duci pana la capăt, te rogi de înțelepciune sa nu faci cale întoarsă... Si te mai rogi cu lacrimi pentru EA - pentru minunea si fericirea TA.
Si iată, cand nu mai vezi capătul chinurilor... Cand TE-AI JERFIT pânã la ultima suflare, apare MARIA SA! Doar prin propria durere o poti capată, o poti merita pedeplin.
 Si le uiți pe toate: si cum ai "dus-o", si cum ai "născut-o"... Fiindcă in așa momente de autojerfire TOTALA fericirea NU ARE MARGINI! Si nimic nu mai contează!

P.S.: LA MULTI ANI, FERICIREA MEA!!!

Cu mult drag, mamã...






  

......

Si am zis ca nu mai scriu....

Si am zis ca nu mai vreau...

Si am spus ca nu am nici un drept sa-mi "bârfesc" copii...

Dar uite ca iarasi  iau "creionul" in mana si scriu...

Defapt acesta este începutul unui alt articol.

Dar azi e data de 13 si e vineri... Si nu mă prinde somnul...

Exact  60 de ani in urma la 13septembrie, într-o vineri, s-a născut taticul meu.

.........................................................

Nu știu de ce, dar in acea zi nu am mers la școala.

Am mers cu taticu la servici.

Si nu țin minte ce purtam, cum era vremea, nici anotimpul nu îl țin minte.

Ceea de ce sunt sigura, e ca a fost o zi frumoasa din viața mea!

Am făcut excursie prin tot oficiul, cu taticu de mana.

Am mers la cantina si am mâncat ceva, tot împreuna.

Am mers la contabilitate si taticu si-a luat salariul.

Si iarasi nu știu de ce, dar după amiaza, taticu si-a luat liber.

Asa ca am pornit pe jos spre casa.

Pe drum taticu mi-a luat o carte, pe care acum o citesc copiilor mei.

Mi-a mai luat si o inghetata "pe băț" cu ciocolata...

Si cât de mult nu încercăm sa-i explic ca eu nu vreau cu ciocolata, el oricum mi-a luat-o.

Si o duceam asa in mana, si curtea inghetata aia, dar eu nici nu indrazniam sa o gust. Si nu fiindcă eram incapatinata, ci fiindcă nu puteam suporta ciocolata!

Si a luat taticu inghetata, si a dat jos toată ciocolata, si a mâncat fata tatei.

Pe drum pana acasa am discutat, am râs....

Cu siguranță a fost o zi frumoasa din viața mea...

Pare a fi o zi obisnuita.

Asa si este. Este o zi obisnuita in momentul in care o traiesti.

Si are o cutotul alta valoare când trece.

Viata e plină de astfel de zile obisnuite si de evenimente obisnuite. Si vor fi ele amintiri sau nu, nu ai de unde ști!

Sunt recunoscatoare si-i MULTUMESC mult taticului ca putea o zi obisnuita sa o facă de neuitat. Ca m-a învățat sa schimb becurile, sa fac fotografii, sa bat cuie, sa repar televizorul, sa rtraversez strada doar la culoarea verde, sa nu deschid ușa celor straini.......multe m-a învățat. 

Si sper din tot sufletul ca in urma mea sa rămână măcar jumătate din ce mi-a lăsat taticu meu!

Pot pleca oriunde, in orice colț al lumii. Si oricât de mult nu m-as gati, cu siguranță uit ceva acasa. Dar niciodată, niciodată nu pot sa-mi uit "copilaria". Si o port asa in urma mea. Si mă mai sfatui cu ea. Si ea deseori îmi amintește ca eu "nu am fost mai buna"...

Taticu, te iubesc nespus de mult!

O "carte"

Era o zi obisnuita.
Îmi duceam flacaul la gradinita.
Am intrat in grupa, am schimbat ciupiceii si...
Am început procedura "de despartire"
- Mami, da tu când ai sa vii după mine?
- Mami, dar dacă nu ai sa ai mult de lucru poți sa vii sa mă iai mai repejor?
- Mami, da se poate eu sa nu mănânc toată supita?
- Mami, da la amiaza se poate sa nu-mi pun pijamaua?
- Mami, da de ce tu aseară nu mi-ai citit povestea pana la capăt?...

Ceremonia se cam lungea si zic:
- Puiule, mami te iubeste mult de tot! Si am sa vin la tine cât de repede am sa pot! Si deseara am sa încerc sa citesc povestea pana la capăt. Bine?
- Da. Dar mie are sa-mi fie dor de tine.... TOATĂ ZIUA!
Si aici am înțeles ca dacă nu plec acum, risc sa merg cu copilul la servici.
- Puiul mamei, uite eu am sa-ti dau ceva ce are sa-ti aminteasca de mine.
Si încep a scotoci prin gentuta mea de mama. Si găsesc tot ce vreai in ea, numai nu ceva ce as putea sa-i las copilului.
Am hotărât sa-i dau inelul meu (nu ăla de cununie)
- Mami îți lăsa inelul. Când are sa-ti fie dor de mine, ai sa te uiti la el.
(Alta idee nu îmi veni in cap)
- Bine! Zise băiatul si eu am plecat la servici cu inima impacata.
A venit timpul sa-mi iau odorasul acasa.
Intru in grupa.
Băiatul mamei vesel, bine dispus vine la mine, mă strânge in brate...
Si deodată începe a plânge.
Un plâns neobisnuit, specific.
Nu a plâns pana atunci asa!
- Ce e? întreb eu.
- Inelul.....
Am rasuflat linistita. Inele mai cumpărăm noi....   :)
- L-ai pierdut?
- Nu!
- L-ai stricat?
- Nu!
-Atunci?
- L-am schimbat!
- Pe ce l-ai schimbat?
- Pe o carte!!!!! Si începe a plânge si mai tare.
Eu am o slăbiciune aparte pentru cărți.
Si când am auzit ca a făcut schimb un inel pe o carte eram cea mai fericita!!!
Acesta e BĂIATUL MAMEI!!!!! Si schimbul pare a fi corect.
- Pe o carte, continua flacaul, o carte DE VIZITA.......
Da... Un inel pe o carte de vizita.... Ce sa zic?...
Situația s-a rezolvat.
Eu mi-am recuperat inelul.
Mi-am luat copilul acasa...
Doar un singur lucru mă deranja - modul in care plangea băiatul mamei.
Era un plâns de nedreptate, de neputinta, de inferioritate, de obidă...
S-a simțit amagit, pacalit, prost.

Fiecare din noi are o viziune, "idee generală" despre ceea cum ar trebui sa fie copilul lui.
Si îl vedem bun in toate.
Si îl vedem priceput la toate.
Si îl vrem destept, de succes.
Si îl vedem primul in toate.
Si îl vedem undeva sus si mare.
Si multe-multe-multe alte lucruri vedem si dorim noi părinții.
Dar ei tot sunt oameni!  :)
Ei tot pot sa facă si au sa facă greșeli.
Si au sa cada.
Si are sa-i doara.
Si au sa planga.
Si au sa fie amagiti.
Si au sa fie ignoroti.
Si au sa sufere...
Si noi, părinții, nu putem face nimic.
Aproape nimic...
Poate doar sa-i învățăm sa se ridice după fiecare cădere.
Sa- i învățăm sa-si înfrunte durerea.
Sa-i învățăm ca după ce plângi, iti este mai ușor. Si ca bărbații tot plâng!!! ( eu am văzut!!!!!!!!!!)
Sa-i mai învățăm sa analizeze, sa nu judece după aparente.
Sa caute si sa găsească pozitivul in orice situație...
In drum spre casa am văzut ca flacaul trăiește intens cele intamplate.
Si-i zic:
- Cum crezi, vazind inelul meu, ce a aflat despre mine copilul ăla cu care ai făcut schimb?
- Nimic, răspunde patimasul.
- Dar noi ce am aflat despre mama baietelului?(era cartea de vizita a mamei)
- Am aflat cum o cheamă, unde lucrează si nr. ei de telefon.
- Uite vezi, am continuat eu. Vezi câte am aflat noi despre ea dintr-o simpla carte de vizita.
Puiul s-a îmbujorat.
A cantarit nitel si a hotărât ca schimbul nu a fost asa de nedrept după cum ii părea inițial si am decis ca îndată ce ajungem acasa, își face si el o carte, o carte de vizita.

Cu mult drag,
Mama a doi feciori.

Liber

 Ceva timp in urma, am fost la o lansare de revista. Acolo era foarte multă lume. Era si domnul    Begbeder Frederik, autorul mai multor carti. Printer care e si "99 de franci", o carte ce a starnit mari dezbateri in familia noastra.  :)

Sigur tati nu a ratat ocazia de a se apropia de el si de a schimba o vorba-doua...

Domnul s-a dovedit a fi un om deschis, liber, simplu.....   fără aere!  :)

Am discutat ceva timp, am aflat ca are o sumedenie de ocupatii.

Apoi a întrebat de tati cu ce se ocupa.

Evident ca tati i-a răspuns.

Cred ca dacă ar fi fost alt cineva ar fi zis:

Waw! Super! Felicitări! Cât ești de bravo!...

Insa discutam cu domnul Begbeder....

Ce a urmat  a fost o scurta pauza si o privire plină de compatimire...

Apoi a zis: adică tu nu ești liber?

Nu știu de ce, dar din acel moment nu îmi pot găsi liniștea...

De fapt știu.

Mă framanta o întrebare: ce inseamna sa fii liber, cat de libera sunt eu, cei din jurul meu si cata  libertate le dau copiilor mei?

Libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului.... 

(Parca as fi in campanie electorala).   :)

Sa revin:

Libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului,

indiferent de ce varsta are acest om.

Dupa cum mi-a spus si domnul neonatolog la maternitate

"Copilul vostru s-a nascut intr-un stat liber si independent.

Si este cetatian cu toate drepturile garantate de acest stat.

Asa ca atunci cand el are sa vree, atunci are sa se trezeasca". :)

Libertate este ceva individual si fiecare o percepe in felul sau.

Dupa mine, copii trebuia sa aiba libertate,

dar o LIBERTATE DIRIJATA, DOZATA.   :))

Asa cum se introduce produsul nou in alimentatia copilului,

tot asa se introduce si  "libertatea".

Cand e mic - e simplu:

I-ai pus haina care o vreai tu.

L-ai dus la plimbare pe unde vreai tu.

L-ai hranit cu ce vreai tu.

I-ai luat jucaria, cartea pe care o vreai tu.....

Libertate - zero grame.

Dar copii cresc.

Si vor sa poarte haina pe care o vor ei.

Vor sa mearga la plimbare cu cine vor ei si pe unde vor ei.

Vor sa manance ce doresc ei.

Vor sa-si eie jucariile care la plac lor si nu cele ce ne plac noua, si ne par mai potrivite pentru ei.

Si sa prieteneasca ei vor cu cei care le plac lor si nu noua...

Ei cum sa faci tu parintele, ca si lupul sa fie satul si oita intreaga?

Nici sa nu incalci libertatea copilului, dar nici sa -l lesi de capul lui?

C-an poveste: nici pe drum - nici pe langa drum, nici calare - nici pe jos....

Iata o situate:

Baiatul nostru mare isi facuse un nou prieten.

Un sufletel care este considerat de toti "un copil problema".

Si de fiecare data cand ma intalnea vre-un parinte pe coridor, nu rata ocazia sa-mi spuna, sa ma sfatuiasca sa iau atitudine. Si cu toate ca nu am observat schimbãri in comportamentul feciorasului nostru, am fost nevoita sa intervin, mai ales dupa ce am fost chemata in cabinetul directorului...

Ce e de facut?

Orice "problema" are si o "solutie" sau mai multe.

Am incercat sa gasim aceste "solutii"...

1. Ar fi simplu sa-i interzic sa mai prieteneasca cu acest baiat.

Dar deloc nu m-a incanta rezultatul ce avea sa urmeze: puiul  mamei avea sa zica ca totul e ok, ca nu s-a intamplat nimic azi la scoala, doar ca eu sa nu mai ridic intrebarea data. Dar ce avea sa faca defapt?....   :)

2. As putea sa-i creez un mediu artificial de prieteni.

Sa-l duc in vizite si sa vina la noi doar copii pe care eu i-asi accepta ca prieteni.

Dar tot nu e una din cele mai potrivite alegeri.... Eu nu am sa pot la nesfarsit sa-i "creez mediu".

3. Sa-l lasam "liber" sa aleaga cu cine sa prieteneasca.

Am ales a treia varianta.

Si iata asa in una din discutiile noaste am aflat cat de "vesel" si "interesant" petrec flacaii timpul. Si am mai aflat ca defapt majoritatea ideilor veniau de la prietenul nostru. (Sincer un copil foarte capabil si cu niste idei extraordinare, doar ca nu erau orientate in directia cuvenita). Am ascultat,  am inteles ca nu e asa de grav cum spuneau toti, dar oricum am hotarat sa intervin. Sa intervin asa mai moale, intr-un mod mai vualat. Si-i zic feciorului:

- Pui, uite cate lucruri inveti tu de la prietenul tau. Uite cate idei are el. Dar tu l-ai invatat ceva nou? Eu stiu ca prietenii nu doar iau dar si dau. Dar tu doar iai de la el cunostinte, idei si nu-i oferi nimic in schimb...

 A gandit baiatul putin si zice

- Stii, mami, ai dreptate! Maine am sa merg sa-i povestesc cartea mea preferata.

A doua zi il intreb:

- Cum a fost?

- Stii, lui nu-i prea place  sa citeasca...

In urmatoare zi, pe langa manuale, lunch-box si sticluta cu apa ii pun in ghiozdan si tabla de sah...

Aveam un plan.

Ori copii isi petrec timpul cu folos, fara a face "nazdravanii", ori prietenul nostru se lasa de noi si noi de el.....

Din pacate nici sahul nu-i placea prietenului nostru...

P. S.: dupa cum spuneam LIBERTATE DIRIJATA, DOZATA.

Asa cum se introduce produsul nou in alimentatia copilului,

tot asa se introduce si  "libertatea".

Ca nu cumva atunci cand va primi portia deplina de libertate, sa  i se faca rau sau sa faca vre-o reactie alergica.

Cu mult drag, 

Mama a doi feciori.

Încercarea - vină nu are

Totul in lumea aceasta se supune unor legi ale naturii, legi fundamentale.

Si indiferent adeptul cărei teorii a educației ești, indiferent de ce politica educationala duci, legea fundamentala este: cine e stăpânul.

Dacă stăpânul e parintele, atunci cel ce va fi educat va fi copilul.

Iar dacă stăpânul e copilul, atunci cel ce va fi educat, scuzati, reeducat va fi parintele.

Aceasta este teoria pe care o susțin eu. :))

Din toate puterile încerc sa îmi menține poziția de boss.

Iar copii, din toate puterile încearcă sa vadă dacă intradevar merit funcția pe care o am si dacă nu cumva a venit timpul sa se schimbe conducerea.

Si iată asa, in "luptă" continua trec zilele noastre.

Cum se întâmpla deobicei, copilul ala mic a vrut ceva.

Părintele, adica eu, am zis NU.

El a zis DA.

Sigur eu iar am zis NU (doar trebuie sa-mi mențin poziția)....

La care el s-a întins pe podea si așteaptă.

Nici tu lacrimi, nici tu țipete. Stă întins si așteaptă.

Aștept si eu!

Micul a tăiat tacerea:

- Ei chiar nu vezi tu, mami, că stau pe podea si podeaua e rece?!

P.S: Iată că și mezinul s-a apucat de educația mea....   :)

Cu mult drag,

Mama a doi feciori!

Bunele maniere

În viata noastrã au intervenit careva schimbãri. Si anume, am plecat pentru câtiva ani în altã tarã.

Cand am fost "anuntati", prima intrebare ce a aparut a fost : ce facem cu scolarul?

Am gasit o scoala, am expediat CV-ul copilului, o multime de acte, certificate, recomandãri...

Nu saga! Mergem la o scoala serioasa!!!!   :)

Ne ramanea o nimica toata - sa trecem convorbirea.

Sa vada este sau nu demn de scoala lor.

Ok! Zis si facut.

Am luat o vacanta.

Am zburat peste mari si tari...

Gata!!! Suntem la usa directorului.

Aveam emotii mai ceva ca la examenul meu de licenta...

Si zic:

- Puiul mamei, sa fii atent la ce te intreaba, ce raspunzi, nu te grabi...

- Bine, mami! Nu-ti face griji! Ce scoli nu mai sunt?

Si iata-ne in cabinet...

Am avut o discutie, defapt a discutat copilul, eu cu tati ascultam. Copilul se simtea foarte liber, degajat... Dupa mine prea degajat... :))

Apoi a fost testul, pe care l-a trecut.

Si in final directorul ii zice in a lor:

- Vreai sa mergi sa-ti arat scoala?

- NU! zice potentialul elev.

Mi-a cazut cerul pe cap.

In aceeasi secunda am simtit si privirea lui tati care mă intreba dacă nu cumva am uitat la Moldova cei 7ani de acasa.

După interviu sigur ca am discutat cele intamplate.

- Pui, nu este frumos sa zici NU...

- De ce?

- Pai directorul a vrut sa-ti arate ograda, școala... Dar tu ai refuzat.

- Si ce?

- Pai un om bine educat...

Nu am apucat sa zic ce face un om bine educat ca băiatul zice:

- Mami, eu sunt bine educat. Dar eu chiar nu am vrut sa merg! Sau mai bine era dacă
spuneam minciuni?

P.S.: totuși copii noștri sunt mai buni ca noi...

Prin tot felul de reguli scrise si nescrise, încercăm sa le dirijam viața. Așa se poate, așa nu, așa e bine, așa nu e, asa e frumos, asa nu prea..... Si când stau si mă uit cum a trecut ziua, îmi dau seama ca toată ziua i-am spus ce se poate si ce nu se poate de făcut. Si când îmi pune întrebarea DE CE, nu prea știu ce sa-i raspund. 

           

Cu mult drag,

Mama a doi feciori.

De ce Ileana?

Copilul nostru, ăla care e școlar deja, mă întrebă:
- De ce pe cele mai frumoase, harnice și bune fete le cheamă Lenuța?

Auzind acestea, inima mea de mamă a început să bată nu știu cum un pic alt fel...
Mi-a apărut și un zâmbet, pe care l-am simțit doar eu... Crește BĂIATUL MAMEI!!!

- De ce crezi așa? (Încercam și eu să aflu detalii...)
- Pâi în toate poveștile eroinile au numele Ileana Cosinzeana... 

Da! A crescut băiatul mamei, dar nu prea...  :)
Deocamdată eu rămân a fi femeia nr.1 în viața feciorului meu.

P. S.: Da?! De ce mai în toate poveștile cele mai cele sunt Ileana Cosinzeana? Și la ruși e Ileana, Елена Прекрасная.

                           Cu mult drag,
                       mamă a doi feciori.