Era o zi obisnuita.
Îmi duceam flacaul la gradinita.
Am intrat in grupa, am schimbat ciupiceii si...
Am început procedura "de despartire"
- Mami, da tu când ai sa vii după mine?
- Mami, dar dacă nu ai sa ai mult de lucru poți sa vii sa mă iai mai repejor?
- Mami, da se poate eu sa nu mănânc toată supita?
- Mami, da la amiaza se poate sa nu-mi pun pijamaua?
- Mami, da de ce tu aseară nu mi-ai citit povestea pana la capăt?...
Ceremonia se cam lungea si zic:
- Puiule, mami te iubeste mult de tot! Si am sa vin la tine cât de repede am sa pot! Si deseara am sa încerc sa citesc povestea pana la capăt. Bine?
- Da. Dar mie are sa-mi fie dor de tine.... TOATĂ ZIUA!
Si aici am înțeles ca dacă nu plec acum, risc sa merg cu copilul la servici.
- Puiul mamei, uite eu am sa-ti dau ceva ce are sa-ti aminteasca de mine.
Si încep a scotoci prin gentuta mea de mama. Si găsesc tot ce vreai in ea, numai nu ceva ce as putea sa-i las copilului.
Am hotărât sa-i dau inelul meu (nu ăla de cununie)
- Mami îți lăsa inelul. Când are sa-ti fie dor de mine, ai sa te uiti la el.
(Alta idee nu îmi veni in cap)
- Bine! Zise băiatul si eu am plecat la servici cu inima impacata.
A venit timpul sa-mi iau odorasul acasa.
Intru in grupa.
Băiatul mamei vesel, bine dispus vine la mine, mă strânge in brate...
Si deodată începe a plânge.
Un plâns neobisnuit, specific.
Nu a plâns pana atunci asa!
- Ce e? întreb eu.
- Inelul.....
Am rasuflat linistita. Inele mai cumpărăm noi.... :)
- L-ai pierdut?
- Nu!
- L-ai stricat?
- Nu!
-Atunci?
- L-am schimbat!
- Pe ce l-ai schimbat?
- Pe o carte!!!!! Si începe a plânge si mai tare.
Eu am o slăbiciune aparte pentru cărți.
Si când am auzit ca a făcut schimb un inel pe o carte eram cea mai fericita!!!
Acesta e BĂIATUL MAMEI!!!!! Si schimbul pare a fi corect.
- Pe o carte, continua flacaul, o carte DE VIZITA.......
Da... Un inel pe o carte de vizita.... Ce sa zic?...
Situația s-a rezolvat.
Eu mi-am recuperat inelul.
Mi-am luat copilul acasa...
Doar un singur lucru mă deranja - modul in care plangea băiatul mamei.
Era un plâns de nedreptate, de neputinta, de inferioritate, de obidă...
S-a simțit amagit, pacalit, prost.
Fiecare din noi are o viziune, "idee generală" despre ceea cum ar trebui sa fie copilul lui.
Si îl vedem bun in toate.
Si îl vedem priceput la toate.
Si îl vrem destept, de succes.
Si îl vedem primul in toate.
Si îl vedem undeva sus si mare.
Si multe-multe-multe alte lucruri vedem si dorim noi părinții.
Dar ei tot sunt oameni! :)
Ei tot pot sa facă si au sa facă greșeli.
Si au sa cada.
Si are sa-i doara.
Si au sa planga.
Si au sa fie amagiti.
Si au sa fie ignoroti.
Si au sa sufere...
Si noi, părinții, nu putem face nimic.
Aproape nimic...
Poate doar sa-i învățăm sa se ridice după fiecare cădere.
Sa- i învățăm sa-si înfrunte durerea.
Sa-i învățăm ca după ce plângi, iti este mai ușor. Si ca bărbații tot plâng!!! ( eu am văzut!!!!!!!!!!)
Sa-i mai învățăm sa analizeze, sa nu judece după aparente.
Sa caute si sa găsească pozitivul in orice situație...
In drum spre casa am văzut ca flacaul trăiește intens cele intamplate.
Si-i zic:
- Cum crezi, vazind inelul meu, ce a aflat despre mine copilul ăla cu care ai făcut schimb?
- Nimic, răspunde patimasul.
- Dar noi ce am aflat despre mama baietelului?(era cartea de vizita a mamei)
- Am aflat cum o cheamă, unde lucrează si nr. ei de telefon.
- Uite vezi, am continuat eu. Vezi câte am aflat noi despre ea dintr-o simpla carte de vizita.
Puiul s-a îmbujorat.
A cantarit nitel si a hotărât ca schimbul nu a fost asa de nedrept după cum ii părea inițial si am decis ca îndată ce ajungem acasa, își face si el o carte, o carte de vizita.
Cu mult drag,
Mama a doi feciori.
